DIN LUMEA LARGACase si calatorii din lumea larga

Muzeul Ceasului, o poveste de iubire

IMG_7735Timpul, acest partener tacut care ne petrece prin viata, ni l-am facut prieten prin secunde, minute si ore. Spunem ca viata se poate schimba intr-o secunda, ca am ras o ora, ca am dormit 8 ore, ca nici nu stim cand trec orele sau ca simtim 30 de secunde ca o vesnicie. Aproximam trairile si intensitatea lor prin timp. Daca multe alte lucruri pot lipsi din proximitatea noastra, ceasul cu siguranta nu. E singurul obiect in jurul caruia se invarte existenta noastra. Ne punem intrebari existentiale, amanam lucruri, lenevim sau actionam privind cadranul ceasului, ne privim “destramarea” crezand ca suntem nemuritori.

Unii au folosit timpul pe acest pamant cu luciditate si eficienta, ca aliat si nu ca stapan, cu dragoste fata de tot ceea ce ii inconjoara. Urmarind istoria vietii lor iti vei da seama ca singurul lucru care poate imblanzi timpul este dragostea, este singura forta care te poate face nemuritor. Muzeul Ceasului din Ploiesti este de o frumusete unica, dar el nu putea exista fara un om care sa-l creeze. Istoria sa este la fel de frumoasa si densa ca si muzeul in sine. Personalitate de exceptie a invatamantului prahovean si national, dar mai ales a muzeografiei romanesti, profesorul Nicolae I. Simache, director al Muzeului Regional de Istorie Ploiesti, incepand cu data de 1 aprilie 1953, a devenit ctitorul unei bogate “salbe” de muzee, in judetul Prahova: Muzeul Ceasului; Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie; muzeele memoriale I.L. Caragiale din Ploiesti, “B.P. Hasdeu” din Campina, “Nicolae Iorga” din Valenii de Munte, “Cezar Petrescu” din Busteni; precum si muzeele republicane din Targoviste – Muzeul Tiparului si Cartii Vechi, Muzeul Scriitorilor Targovisteni, Muzeul Epocii Matei Basarab si Constantin Brancoveanu, din comuna Brebu. A fost elevul lui Nicolae IORGA, dar niciodata nu a facut caz de faptul ca a fost studentul lui preferat, avand acces la biblioteca marelui profesor. Profesorul Simache era celebru pentru nasul sau si asta mai ales pentru cei care nu il cunoscusera personal. A fost un om extraordinar care a creat generatii de elevi, a educat ca director al internatului copii de la tara, facand din ei oameni de nadejde, cu stofa de viitori intelectuali, pentru care a primit titlul de profesor emerit. Un lucru important este numele poetic pe care i l-a sugerat elevului sau STANESCU Hristea Nichita. (Iata cum relata Nichita momentul … profesorul meu de istorie Nicolae Simache, un stralucit savant si un mare pedagog, care ne-a format pe noi toti in spiritul dragostei de tara si al cunoasterii istoriei patriei noastre, dar nu numai atata, ci si intr-un spirit de inalta curatenie mi-a zis:  “Ma, tu faci publicistica, Stanescu Hristea este un nume de soldat mort la Marasesti, n-o sa te citeasca nimeni ; te cheama si Nichita, ia pune-l inainte ca se izbeste aiurea cu Stanescu si te tine minte lumea”.  Si atunci am semnat Nichita, tatei nu i-a prea placut numele asta, ca era dupa socru-sau. Pe urma m-am obisnuit si eu cu el, si asa a ramas, fiind tot numele meu). Autorul cartii “Trecator grabit prin timpul nostru”, va ramane in istorie ca un arhitect al timpului sau, lasand in urma o mostenire fabuloasa de obiecte si povesti, pentru cei care vor fi curiosi sa le afle si sa paseasca pragul muzeelor intretinute cu dragoste si azi de oameni inimosi. Pentru ca eternitatea e construita de oameni, care din dragoste, pasesc unii pe urmele pasilor celorlalti, cladind si pastrand valori.

IMG_7870 IMG_7861 IMG_7865

Desi purtam cu mandrie si drag ceasul, habar nu aveam ca obiectul ala frumos, care ticaie cu precizie pe mana noastra a trecut prin multe transformari, ca multi oameni si-au dedicat viata preocuparilor pentru calcularea timpului, celor privind astronomia, perfectionandu-i mecanismele. Eu am fost o norocoasa, la 6 ani intram pentru prima data de mana cu bunicul meu in Muzeul Ceasului. Era prima oara cand intram in „lumea celor mari”, vizitam un muzeu, iar bunicul, elegant ca intotdeauna, era cavalerul meu, care ma insotea in acesta aventura. La varsta aia timpul nu conta, nu stiam sa ma uit la ceas, cred ca nu stiam nici ce e aia „o ora”. Ziua se impartea intre joaca si somn, era lunga, tocmai fiindca nu avea ore si nu stiam sa dau sens orelor. Abia in toamna aveam sa ma intalnesc cu ceasul, cand am inceput scoala. In mintea mea atunci s-a intiparit „tic-tacul” ceasornicului, de fapt se auzeau atatea „tic-tacuri” de parca era marsul unui musuroi de furnici. Zgomotul care se zdrobea de timpan si mana bunicului calda si ocrotitoare aveau sa ramana pentru totdeauna in mintea mea. Abia peste ani am putut sa-mi deslusesc acel sunet, de care se umplea cladirea muzeului. Era o ciocnire a secolelor, fiecare ceas repetand cu precizie secunda unica a existentei lui, fiecare ceas isi cerea prin „tic-tacul” sau dreptul la admiratie. Era ca si cum secolele se contopeau intr-un dans sacadat, intr-un semnal morse, care codifica o istorie nespusa.

Daca ai rabdare si curiozitate, muzeul Ceasului isi va dezvalui comorile, de la ceasurile miniaturale, cadranul solar, ceasul lumanarelampa gradata cu uleinisiparnita dubla sau clepsidra, ceasul cu apa lucrat de Charles Rayner în 1654, ceasuri de masa din Polonia din anii 1600, din Cehia anilor 1700, respectiv Germania anilor 1900, ceasuri de perete, de semineu, ceasuri de voiaj din anii 1800,pana la ceasurile mai mari, pendula si tabloul cu ceas din Germania, cu peisajul lui dintr-o potcovarie. In acest tablou cu ceas nu doar ca se misca personajele din scena, ele se si aud. Prima data cand l-am vazut, am vrut sa-l iau acasa, iar bietul bunicu imi explica ca o sa am unul daca o sa iau premiul intai. Am luat premiul intai, dar tabloul cu ceas nu. Aveam sa invat tot de la el ca arta e pentru a fi privita si ca, de asta, colectia unui muzeu e mult mai valoroasa pentru o lucrare de arta decat o colectie particulara.“Tablourile cu ceas”, atribut al stilului Biedermeier, “Targoveti la Salzburg” si “Tablou cu scena de bivuac” sunt doua piese aflate in expunere la Muzeul Ceasului, alaturi de un alt gen de “tablou cu ceas”, in care insa elementul pictural a fost inlocuit cu ornamente din bronz sau alama. Aceste tablouri m-au fascinat de la inceput.

Bunicul si-ar fi dorit sa ma familiarizeze cu marile personalitati ale istorie prin ceasurile din muzeu, sa-mi netezeasca drumul prin istorie diferit. O tin minte si acum pe doamna care ne insotea in tur, cu zambetul ei larg si frumos, ne conducea prin sali si cu o maestrie de magician se oprea in fata cate unui exponat si ne vorbea despre posesorul lui: ceasul de birou in stil baroc care a apartinut lui Mihail Kogalniceanu, un ceas care a apartinut Tarului Nicolae al II-lea al Rusiei, un ceas cu monograma incoronata a regelui Mihai, un ceas care a apartinut lui Carol al II-lea, un ceas al lui Vasile Alecsandri de care e atasat un lant cu cheita si o piatra pretioasa, ceasul de masa lucrat in Germania al lui Theodor Aman, ceasul de perete cu barometru, al fondatorului muzeului, Nicolae Simache, ceasul lui Duiliu Zamfirescu, ceasul de perete al lui George Cosbuc, ceasul lui Nicolae Titulescu, ceasul de masa cu mecanism astronomic al lui Alexandru Ioan Cuza, ceasurile lui Cezar Bolliac, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ion Luca Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Ioan Al. Bassarabescu, Alexandru Moruzzi, Pastorel Teodoreanu si multe altele. Eram atat de mirata de frumusetea ei si credeam sincer ca e o vrajitoare, pentru ca stia atatea lucruri fara sa citeasca de undeva si fiindca stia atatia oameni si date. Dar, ca orice copil, privirea imi era furata de detaliu, de forma si frumusete. Asa aveam sa cunosc niste personalitati, inainte de a sti ce au facut ele, ( ceasul lui Duiliu Zamfirescu e unul din favorite mele, dar cartile lui le-am citit mai tarziu). Ceasurile de pe vremuri erau piese lucrate manual, scumpe, nu oricine si le permitea, iar fiecare ceas este o bijuterie de o valoare inestimabila prin care descoperi maiestria si talentul persoanelor care le-au lucrat. Si daca vorbim de timp, se spune ca in unele muzee din lume ar trebui sa petreci un numar de zile sau ani pentru a le vizita. Muzeul Ceasului este si el o capcana a timpului. Iti da senzatia ca nu ai avea nevoie de mai mult de o jumatate de ora sa-l vizitezi, gresit! In acest muzeu, eu zic ca ai nevoie de timp si atentie. Am intrat de multe ori in acest muzeu si de fiecare data am descoperit ceva nou. Muzeul are peste 4000 de exponante si fiecare in sine iti cere atentie si timp. In muzeul Ceasului poti petrece o jumatate de zi, o zi sau o ora, el se va dezvalui in functie de timpul pe care il aloci. Prima vizita cu bunicul la muzeul Ceasului a durat mult, desi poate durata a fost de o ora, dar mintea mea de copil se imbibase cu atata frumusete si noutate, de parca petrecusem un an acolo. Aerul curat, fereastra cu vitralii deschisa, perdeaua fina care se unduia raspandind miros de tei, figurile de portelan care dansau, florile, cadranele din fildes, filigranul care desavarsesc piesele asezate pe plusul moale, ornamentele lucrate manual aveau sa ramana repere de frumusete pentru toata viata. Frumusetea acestor ceasuri vorbeste despre liniste, rabdare si calm sufleteasc; in lumea moderna totul este facut in cantitati industriale, totul e lipsit de gratia detaliului, semnul rabdarii si calmului, iar locul lui e luat de o „marca”, semnul arogantei si superficialitatii.

IMG_7862 IMG_7718 IMG_7719 IMG_7729Si daca nu existau acesti oameni care sa caute perfectiunea unui „Tic- Tac”, o intreaga industrie care a schimbat lumea contemporana si felul ei de a se manifesta, poate nu ar fi existat azi . Iubim muzica, face parte din viata noastra si nu exista om care sa nu aiba o melodie preferata sau sa nu o fredoneze…..dar cati stiu ca primele aparate care inregistrau sunete (cutiile muzicale),  functioneaza cu ajutorul mecanismului de ceasornic?  Inventia dateaza de la sfarsitul secolului al XIX-lea si isi datoreaza existenta acelor ceasornicari ai secolelor trecute, care munceau in atelierele lor obscure. In jurul anului 1900 existau si in Romania flasneta, caterinca, tambalul automat, pianola, aristonul, simphonionul, pianul mecanic. Se comercializau discul de carton, de metal, banda perforata, in suluri sau pachete. Acestea au constituit primele domenii de aplicatie a comenzii automate, dupa un “program”, actionand claviaturi de piane, tuburi de orga, sau clopotei. In orasele mai importante ale tarii existau pravalii de unde puteau sa fie achizitionate noile aparaturi de redare sonora: gramofonul cu manivela, gramofonul de masa, gramole, aparate. Acum le poti admira in acest muzeul cu totul deosebit, Muzeul Ceasului, infiintat de Nicolae Simache in 1963. Muzeul Ceasului este unic in reteaua muzeelor din Romania si in Europa de Est. Imi permit sa spun ca prin exponatele sale, muzeul este unic in lume, fiecare muzeu este unic in peisajul cultural al lumii si numai niste criterii arbitrare le diferentiaza, dar asta ramane sa constati singur si sa aflati si alte povesti frumoase.

IMG_7728 IMG_7880 IMG_7863 IMG_7875

Add a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.